Azi stăteam în pat și încercam să mă gândesc la tine de fiecare dată când aveam șansa. Dumnezeu știe că m-a lăsat pe acest pământ fără niciun scop, deci nu fac nimic folositor toată ziua. Tot ce știu să fac e să stau, să mă gândesc, să scriu mii și mii de povești și de romane în mintea mea. Marea lor majoritate nu au fost publicate încă.
Încă. Însă, poate într-o zi acestea vor prinde aripi și mă vor elibera de toate aceste trăiri. De ce nu le-am dat viață până acum? Pentru că poate îmi este frică. Îmi este frică de lumea asta mică, îmi este frică de ziua în care ea le va citi și poate că nu o să mă înțeleagă. De ani buni trăiesc cu această frică în cap și în măduva oaselor. De fiecare dată când mă gândesc că ar putea citi această poveste, inima și respirația mi se opresc instantaneu.
Într-o seară mi-am luat un sacou rapid pe mine, m-am suit în primul autobuz și m-am dus la ea la liceu. Vroiam doar să o văd. Atât și nimic mai mult. Nu mai puteam să stau și să mă gândesc la ea fără să o văd, așa că am luat autobuzul și m-a lăsat fix în fața liceului ei.
Chiar când am coborât în stație, mă gândeam cât de mic și neînsemnat sunt în lume și poate chiar în inima ei. Acum îmi dădeam seama că nu eram singurul care o iubea. Până și Dumnezeu crease lumea și stațiile de autobuz după preferințele ei. Bănuiesc că ea dorea să nu meargă mult până la liceu, iar Dumnezeu a pus stația de autobuz chiar în fața geamurilor clasei ei.
Acum stăteam și mă uitam la acele perdele albe de la geamuri. Mi-am aprins o țigare: Kent 8. 8? Imposibil! Era numărul de la apartamentul unde locuiește cu părinții ei. Oare chiar toată lumea fusese creată special pentru a slăvi sacrul ei feminin? Acest gând mă făcea să mă simt ca o epavă, privind în gol, la școală, la fumul țigării din care uitasem să trag.
Fumul se înălța încet, spre clasa ei, făcându-mă să mă gândesc că duce cu el gândurile și sentimentele mele la ea. Drumurile noastre în sfârșit se vor intersecta! Visam cu ochii deschiși, însă am fost trezit la realitate rapid de clopoțelul ce anunță pauza. Mă grăbeam să ajung în fața ușii de la intrare și să nu o scap nicio clipă din vedere în caz că va ieși în pauză afară sau dacă o să meargă la magazin cu vreo colegă.
Am o mie de voci în cap. Poate prea multe, poate prea puține. Pe acest drum pavat cu vise și speranțe, am realizat că există multe obstacole. Semafor după semafor, stop-uri după stop-uri. Diverse piedici ce nu vor să te lase să realizezi ceea ce ți-ai propus.
Oare ce sens are să mai scriu / Despre relații pierdute-n pustiu / Nu e bine, nu, nu e bine.
Și, ca să fim scurți la obiect: Zece minute de faimă trebuia să aibă cam 10 "episoade". M-am tot gândit dacă să mai public sau nu. Totuși, ele sunt undeva, acolo. Și acolo vor rămâne. La sfârșit toată lumea afla povestea integrală și ce reprezentau cele zece minute de faimă. De ce zece? Și de ce de faimă? Asta e. Cum zicea o prietenă: anumite iubiri, cele greșite, sunt la fel ca țigările: e mai bine să te lași.
